De ce tace Dumnezeu?

Poate îţi pui şi tu întrebarea după cele întâmplate în Norvegia,cum a putut Dumnezeu să lase să se întâmple aşa ceva? De ce tace Dumnezeu? Cred că Dumnezeu este adânc întristat de aceasta, la fel ca şi noi.

Cu  ani în urmă preotul evanghelic Wilhelm Busch a fost confruntat cu aceleaşi întrebări în timpul celui de al II-lea Război Mondial. Iată cum a răspuns el la aceste întrebări:

„De ce tace Dumnezeu? În lume se întâmplă lucruri groaznice! Mergeam odată pe stradă în Essen – era, cred, în anul 1937 – când mă întâmpină un băiat de şaisprezece ani extrem de tulburat. Întrucât îl cunoşteam din lucrarea printre tineri, I-am întrebat: „Ce s-a întâmplat cu tine?“ Mi-a răspuns: „M-au dus cu forţa la spital şi m-au sterilizat pentru că mama mea este evreică. Şi când am venit acasă, părinţii mei fuseseră ridicaţi“. Şi nu i-a mai revăzut niciodată. Tatăl a fost închis. Mama a ajuns la Auschwitz în lagărul de concentrare. Nu l-am putut ajuta pe băiat decât să ajungă în Olanda. De acolo a plecat în America. Însă nu voi uita niciodată imaginea acestui băiat tulburat, zguduit. Şi ceva asemănător s-a întâmplat de milioane de ori. Atunci apare întrebarea: „Şi Dumnezeu?“ „Unde-i Dumnezeu?“ „N-are nimic de spus la asta?“ „De ce tace Dumnezeu?

În Köln, un nebun a pătruns într-o şcoală cu un aruncător de flăcări: a omorât doisprezece copii! Şi cineva se întreabă atunci: „Şi Dumnezeu?“ „De ce tace Dumnezeu?“

Sau mă gândesc la o tânără femeie care are cancer. Se stinge încet din mijlocul copiilor ei, în chinuri groaznice. Cine vede asemenea grozăvii, acela trebuie totuşi să se întrebe: „Şi Dumnezeu?“ „De ce tace Dumnaeu?“

Există mulţi oameni care pot acum să-şi povestească istoria şi în încheiere să întrebe: „Şi Dumnezeu?“  „Unde a fost Dumnezeu?“  „De ce tace Dumnezeu?“

Iubitul nostru poet german Friedrich Schiller a compus odată o „odă bucuriei” : „Bucurie, fiică mândră, din a zeilor grădină“. Şi apoi vine versul: „Va fi stând un Tată bun, peste lumile solare”. Totuşi, omul de azi e ispitit să spună: „Nu se poate să stea un Tată bun, peste lumile solare“. Cui i se întâmplă aşa ceva, cine ajunge să pună întrebări ca: ,,Unde este Dumnezeu?“  „De ce îngăduie El asta?“ „De ce tace El în faţa acestor lucruri groaznice?“ ajunge poate la punctul unde survine gândul periculos: „Poate că nu există niciun Dumnezeu?! Poate că cerul e gol?! Poate că ateismul e totuşi adevărat?!“ Prieteni, cui îi vin asemenea gânduri, acela trebuie să se-nfioare. Căci dacă aceasta ar fi adevărat, dacă n-ar exista nici un Dumnezeu, ar fi îngrozitor. Atunci noi oamenii – noi fiarele – am fi lăsaţi singur  .Atunci am fi ca nişte copii rătăciţi, care nu mai găsesc drumul spre casă. Să nu existe niciun Dumnezeu?! Ar fi groaznic! Când oamenii îmi spun: „Sunt ateu!“, atunci zic: „Nici nu bănuiţi ce spuneţi prin aceasta! Deasupra noastră nimic! Lasaţi singuri! Singuri, unii cu alţii!“ Nimic nu e mai groaznic pentru om ca omul, nu-i aşa? Romanii au avut un proverb: „Homo homini lupus“, Asta înseamnă: „Omul este un lup pentru celălalt“ – groaznic! Nici nu pot spune de câte ori în calitatea mea de pastor am auzit aceste întrebări : „Cum poate Dumnezeu să îngăduie aşa ceva? De ce tace Dumnezeu la toate astea?“ Şi pentrucă am fost întrebat aceasta de atâtea ori, aş vrea acum să vă răspund. Dar mai înainte trebuie să vă spun: Eu nu sunt secretarul intim al lui Dumnezeu. El nu mi-a încredinţat planurile Lui şi nici nu mi le-a dictat în stenograme. Înţelegeţi? În sine e cam prostesc să întrebăm aşa, ca şi cum L-am putea înţelege pe Dumnezeu. Dumnezeul, pe care eu Îl pot înţelege, n-ar fi mai sus ca un decan sau un episcop. Pe aceia îi mai pot înţelege. Dar acela n-ar fi Dumnezeu pe care I-aş putea înţelege. Dumnezeu spune odată în Biblie: „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile Mele nu sunt căile voastre“, E cât se poate de clar.

Dar am căpătat totuşi din Biblie câteva cunoştinţe şi aş vrea acum, cât de bine pot, să vă răspund la întrebarea: „De ce tace Dumnezeu?“

1. Întrebarea e pusă complet greşit

Mai întâi aş vrea să vă spun că întrebarea: „De ce tace Dumnezeu?“ e pusă invers. Anume, este pusă ca şi cum pe scaunul judecătorului dintr-un tribunal ar sta doamna Schulze sau pastorul Busch, iar pe banca acuzaţilor Dumnezeu. Şi apoi am spune: „Inculpat Dumnezeu, cum de poţi să îngădui toate acestea? De ce taci?“ Aş vrea să vă spun foarte clar: Un Dumnezeu care ne-ar lăsa să şedem pe scaunul de judecător şi S-ar lăsa aşezat pe banca acuzaţilor n-ar mai fi Dumnezeu! Îmi aduc aminte de o scenă simpatică pe cînd eram tânăr pastor. La 27 de ani deabia venisem la Essen,când a izbucnit o mare grevă a minerilor, care a tulburat pe atunci foarte mult spiritele. Într-o zi am trecut pe lângă un loc viran. Un om stătea în picioare pe o ladă şi vorbea tare oamenilor din jur despre copiii care mor de foame, exploatarea de către patroni şi lipsa locurilor de muncă. Deodată m-a zărit, m-a recunoscut şi a urlat: „Ha! Iată-l pe pastor! Vino încoace!“ Eu aproape totdeauna dau ascultare unei invitaţii prietenoase. Şi m-am dus într-acolo. Oamenii mi-au făcut loc pînă am ajuns la vorbitor. În jurul meu se aflau poate o sută de mineri. Aveam un sentiment ciudat. Pentru asemenea situaţii nu fusesem pregătit la facultate. Atunci vorbitorul începe: ,,Auzi pastore, dacă există un Dumnezeu, ceea ce eu nu ştiu, dar dacă există vreunul, atunci vreau ca după ce mor să mă duc înaintea Lui şi să-I spun“ – şi apoi a urlat: „De ce ai permis ca să fie ucişi oamenii pe câmpul de luptă?! De ce ai îngăduit ca să moară copii de foame, iar alţii să arunce mâncarea în mare, pentru că aveau prea multă?! De ce ai îngăduit ca oamenii să se chinuiască şi să moară de cancer!! De ce? De ce? Şi atunci vreau să-I spun: ,Tu Dumnezeule, jos cu Tine! Pleacă de aici! Şterge-o!’“ Aşa a strigat omul. Atunci am strigat şi eu: „Foarte corect! Jos cu dumnezeul ăsta! Jos cu dumnezeul ăsta!“ Dintr-odată s-a făcut tăcere. Vorbitorul a făcut o figură uimită şi a spus: „O clipă! Sînteţi totuşi pastor! N-ar trebui să strigaţi: ,Jos cu acest dumnezeu!“ La care i-am răspuns: „Ascultă-mă! Dumnezeul înaintea căruia ai putea să mergi astfel şi să-i spui ce-ai zis mai înainte, care se lasă tras la răspundere, tu ca judecător şi el ca acuzat – acela există numai în imaginaţia ta. Aceluia pot doar să-i spun: ,Jos cu acest dumnezeu! Jos cu acest dumnezeu prost, pe care şi l-a construit epoca noastră, pe care-l putem acuza, da la o parte, sau readuce înapoi după nevoie! Dumnezeul acela nu există! Dar vreau să-ţi spun ceva: Există un alt Dumnezeu adevărat. Înaintea Lui vei sta ca acuzat şi nu vei putea deloc să deschizi gura când te va întreba: ,De ce nu M-ai cinstit? De ce nu M-ai chemat! De ce ai trăit în necurăţie? De ce ai minţit? De ce ai urât pe alţii? De ce te-ai certat? De ce…?’ Aşa te va întreba. Atunci vorba ţi se va opri în gât şi dintr-o mie de întrebări nu vei putea răspunde la nici una! Nu există nici un Dumnezeu căruia să-I putem spune noi: “Jos cu tine!”  Ci există un Dumnezeu sfânt, adevărat, care ne-ar putea spune odată: “Jos cu tine!”

Aceasta aş dori să vă spun şi vouă: Dacă auziţi astăzi oameni care reproşează lui Dumnezeu: „Cum poate Dumnezeu să permită toate acestea? De ce tace Dumnezeu?“, atunci să le spuneţi „Ar fi un dumnezeu prost şi înfumurat acela pe care l-am putea noi acuza! Există numai un Dumnezeu sfânt, care ne acuză pe noi, pe voi şi pe mine!“ Aţi păzit poruncile lui Dumnezeu? Ce vă inchipuiţi atunci? Dumnezeu ia în serios poruncile Lui. Noi suntem acuzaţii, nu El! Acesta e primul lucru pe care trebuie să-l spun cu toată claritatea: Întrebarea e pusă complet greşit.

2. Tăcerea lui Dumnezeu este judecata Sa

„De ce tace Dumnezeu?“ Vedeţi: Da, Dumnezeu tace deseori. Şi tăcerea lui Dumnezeu este cea mai teribilă judecată asupra noastră!

Sunt convins că există iad. Bineînţeles că el nu e aşa cum e zugravit în multe cărţi, că diavolul frige acolo sufletele sau vreo prostie asemănătoare. Dimpotrivă, cred că iadul va fi când Dumnezeu nu mai are nimic de spus omului. Atunci puteţi să-L chemaţi, să-L strigaţi, să-L rugaţi. El nu vă va mai răspunde! Scriitorul rus Dostoievschi a spus odată: „ladul e locul spre care Dumnezeu nu se mai uită“ – şi unde am scăpat definitiv de El, unde cu adevărat suntem părăsiţi de Dumnezeu. Da, tăcerea lui Dumnezeu e judecata Sa. Şi vedeţi: Cu asta începe iadul încă de aici, că Dumnezeu tace. Aş vrea să vă povestesc aici o istorie din Biblie: Erau două oraşe, Sodoma şi Gomora, cu o civilizaţie înaltă şi rafinată. Dumnezeu nu era negat. Existau, probabil, şi câţiva pastori, nişte nenorociţi. Dar Dumnezeu nu era luat în serios. Poate că-şi aminteau de El la cununii şi înmormântări, dar în rest nimeni nu se sinchisea de El. Toate poruncile Lui erau călcate în picioare. În Sodoma locuia un om pe nume Lot. Acesta spunea din când în când: „Aşa nu se poate să vă purtaţi cu Dumnezeu! Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit! Ce seamănă omul, va şi secera!“ „Ah“, au răspuns oamenii, nu face glume proaste!  Tu nu eşti un pastor! Încetează să mai spui asemenea absurdităţi: Ce seamănă omul, va şi secera! Şi aşa s-a făcut că în zorii unei zile -  după ce mai înainte Dumnezeu îl scosese pe Lot din oraş -  El a făcut să plouă din cer foc şi pucioasă peste cele două cetăţi. Ce înseamnă asta, am trăit în război, când au căzut bombe. Dar Dumnezeu poate asta şi fără avioane. Îmi pot inchipui cum s-au repezit oamenii din pat şi au strigat; „În pivniţă!“ Şi au fugit într-acolo. Şi apoi s-a făcut cald ca într-un cuptor. Şi atunci au strigat „Ieşiţi afară!” Şi s-au repezit spre ieşire. Dar afară ploua peste tot cu pucioasă şi foc. Oamenii nu mai ştiau ce să facă: afară nu puteau ieşi iar înăuntru se sufocau. Aşa povesteşte Biblia. Şi atunci mi-am imaginat – Biblia nu descrie această scenă – ce fel de oameni erau adunaţi laolaltă: o tânără femeie mondenă, pentru care „Dumnezeu drăguţul“ a fost până acum un om bun; un domn mai învârstă – care putea să recunoască după gust orice marcă de vin roşu, care n-avea nimic contra lui „Dumnezeu drăguţul“, căci îi era complet indiferent. În pivniţa aceea se întâlneau tot felul de tipuri: oameni drăguti, oameni ordonaţi, cetăţeni cumsecade, buni plătitori de impozite. Toţi aveau secretele lor întunecate, ca de altfel orice om de azi. În pivniţă, aerul devenea tot mai cald. Vroiau să iasă, dar nu puteau, căci afară era prăpăd. Apoi a pus groaza stăpînire pe ei. Şi dintr-odată domnul cel gras a spus: „Oameni buni, Lot a avut dreptate: Dumnezeu există cu adevărat!” Iar tânăra femeie mondenă a spus: „Atunci un singur lucru ne poate ajuta: ‘Trebuie acum să ne rugăm. Cine ştie să se roage?“ Şi atunci şi-au ridicat mâinile – în vechime oamenii se rugau cu mâinile ridicate – pe care până acum nu şi le ridicaseră niciodată. Şi dintr-o dată şi-au dat drumul: „Doamne fie-ţi milă! Am păcătuit! Te-am dispreţuit! Dar opreşte totuşi prăpădul! Tu eşti totuşi „Dumnezeu drăguţul”, eşti totuşi îndurător! Doamne, fie-Ţi  milă! Şi apoi s-a făcut linişte. Se auzea doar vuietul si pârâitul focului. Apoi braţele au căzut în jos şi şi-au strâns pumnul: „Dumnezeule,de ce taci?! Şi tăcerea a rămas! Se auzea doar vuietul focului. Puteau acum ori să se roage, ori să blesteme – Dumnezeu nu mai raspundea!

Există o graniţă, pe care un om, un oraş sau un popor o poate trece, o graniţă a indiferenţei faţa de Dumnezeul cel viu. De aici încolo, Dumnezeu nu mai ascultă sau nu mai răspunde. De aici înainte puteţi să vă rugati sau să blestemaţi – El nu mai răspunde. Înţelegeţi deci că această tăcere peste Sodoma era cea mai teribilă judecată a lui Dumnezeu? Dumnezeu nu mai avea nimic să le spună! Iar când mă uit la patria noastră cu totala ei indiferenţă faţă de adevărul lui Dumnezeu, faţă de poruncile Sale şi faţă de salvarea Lui, atunci deseori mă cuprinde groaza. Poate că şi voi veţi avea parte de faptul că, fie că vă rugaţi, fie că înjuraţi – Dumnezeu nu mai are nimic de spus.

Se spune odată în Biblie despre Dumnezeu: „V-am chemat, şi n-aţi răspuns”. De ce taci, omule, dacă Dumnezeu te cheamă?

Deci, tăcerea lui Dumnezeu e cea mai teribilă pedeapsa a Lui!”