Daniel

Numele meu este Daniel si am 23 de ani iar pasiunea mea a fost jocul pe calculator. Intotdeauna m-au fascinat personajele mistice si eroii cu puterea lor supranaturala. Am crescut intr-un oras linistit unde niciodata nu se intampla nimic.

Datorita faptului ca eram mai timid din fire am ajuns cu timpul sa imi petrec timpul liber singur si astfel preferam sa stau acasa in loc sa ies cu prietenii. Parintii mei sunt crestini, insa pe atunci nu ma interesau chestiile astea. Mi se parea totul prea strict: atatea reguli si porunci. Eram de parere ca credinta te ajuta atunci cand esti batran sau cand ai probleme, insa eu eram inca tanar asa ca nu credeam ca am nevoie de asa ceva.

Pentru ca petreceam mult timp acasa si pentru ca tocmai ne cumparasem un computer am inceput sa stau tot mai mult in fata calculatorului. Pentru ca computerul era folosit de toata lumea nu puteam sa ma joc tot timpul astfel ca trebuia sa ma furisez noaptea cand ceilalti dormeau si cand puteam sa ma joc in linistite fara sa fiu deranjat de cineva. Tot ce puteam face pe calculator era sa ma joc caci parintii mei nu ne-au bagata internet incercand astfel sa ne protejeze de pornografie. Trebuia sa ma multumesc cu jocuri pe care le puteam juca offline precum Age of Empires. Ore intregi imi construiam sate si armate pentru ca in final sa imi infrunt dusmanul si sa castig in lupta decisiva, lucru care ma facea nespus de fericit. Ma simteam ca si cum as avea stapanire asupra satelor si asupra dusmanilor. Parintii mei ma tot necajeau cu regulile lor. Insa la calculator puteam sa fiu cineva, puteam sa determin cine cu cine lupta, ce arme trebuiesc produse si pur si simplu eram cel care stapanea asupra tuturor. Imi dadea un sentiment de superioritate si ma facea sa ma simt atat de mandru de fiecare data cand imi infrangeam dusmanul. Daca se intampla sa pierd trebuia sa imi iau revansa in runda viitoare. Nu se putea sa raman asa, trebuia ca in final eu sa castig.

Eram in viata reala un looser, trebuia ca macar acolo sa fiu un invingator. Cercul de prieteni devenise datorita orelor multe petrecute in fata calculatorului din ce in ce mai restrans. Incercam din ce in ce mai multe jocuri si astfel am descoperit Diablo II. Aici au inceput jocurile mele in retea. Eram atat de fascinat de jocurile in retea.

Personajul pe care mi l-am creat ca sa lupt era un barbar care putea sa invinga cu pumnii goi orice creatura care iesea din pestera din joc, si chiar daca se intampla sa-mi omoare barbarul, exista posibilitatea de a incepe din nou cu noi vieti si noi puteri….iar aurul pe care il pierdeam in timpul unei partide se putea castiga din nou in alta partida.

Eram ca si posedat, ore intregi jucam fara sa observ cand trece timpul. Acolo eram puternic, eram cineva, lucru care nu puteam sa fiu in viata reala. Pentru a juca Diablo trebuia sa am un calculator puternic ceea ce imi lipsea, insa aveam de gand sa imi procur unul nou si puternic cu care puteam sa inving Diablo mai usor. Cu timpul am gasit cativa prieteni care de asemeni erau jucatori inraiti pe calculator, motiv pentru care ne vedeam destul de rar. Totusi cand ne intalneam tema discutiilor noastre se invartea in jurul jocurilor pe calculator: ce strategii se foloseau, ultimele aplicatii, cum puteam invinge mai usor diversi monstrii….lucururi care nu existatu decat in lumea „ingame“.

Un astfel de prieten mi-a aratat si alte jocuri precum Neverwinter Nights sau Gothic si mai tarziu Gothic II. Pentru a infrange noul joc a trebuit sa petrec ore si sfarsit-uri de saptamana trecand de la un nivel la altul. Apoi am cunoscut „The Edler Scrolls III: Morowind“. Visul imi devenise realitate: reuseam sa imi cumpar in sfarsit un calculator cu o grafica foarte puternica care imi deschidea noi porti catre lumea fantastica a luptei binelui cu raului. Imi puteam crea noi personaje asa cum vroiam eu. Puteam sa omor dupa bunul meu plac, sa scap vieti sau sa salvez sate dupa cum aveam chef. Puteam sa fac ce vroiam. Traim practic in Morowind.

Dupa ce se termina scoala la orele 14 „zburam“ spre casa si dupa masa dispaream in camera mea. Parintii mei mi-au interzis sa mai petrec atata timp jucandu-ma insa mie mi-era egal ce ziceau ei si pentru ca un prieten al meu avea inca un calculator pe care puteam sa joc ma duceam deseori la el si jucam impreuna. Parintii lui nu erau ca ai mei stricti, ci ne lasau sa facem ce vroiam si nu ne deranjau de la jocul nostru. Pana noaptea tarziu petreceam astfel jucandu-ma cu prietenul meu Morowind. Imi iubeam personajul pe care mi-l creasem. Ii creasem tot ce avea nevoie si traiam prin el experientele pe care el le traia.

La fel de mult m-a incantat mai tarziu Fifa sau Comand&Conquer, si asa mai departe. Viata mea era impartita intre calculator, scoala, biserica (pentru ca ma obligau parintii sa merg), dormitor, baie si bucatarie. Asta era viata mea.

Eram dependent de calculator, vroiam pur si simplu sa fug de realitatea careia nu-i puteam face fata. In viata reala eram un nimeni care nu era in stare sa faca nimic. La scoala eram bun insa eram prea lenes pentru a ma stradui sa iau note bune. Mai degraba vroiam sa imi fac ganduri despre o noua strategie pe care vroiam sa o aplic la jocurile mele. Imi creasem o lume a mea de vis cu multi eroi si personaje fantastice, citeam multe carti si vizionam la fel de multe filme stiintifico-fantastice.

Ma distantasem asa de mult de cei din jur ca ajunsesem sa fiu singur fara nici un prieten real. Lucrul asta m-a facut tinta batjocurii celor din clasa. Nimanui nu-i place sa fie de rasul celorlalti, insa cand cineva era batjocorit toata lumea spunea sau facea ceva pentru a rade de cel batjocorit. Mi se intindeau curse, lucrurile imi dispareau sau erau distruse, imi spuneau lucruri urate si ma impingeau sau ma bateau.

Vroiam sa fiu si in lumea reala eroul care eram in lumea mea virtuala, de ce nu puteam sa fiu??? Aceste lucruri ma apasau asa de tare ca nu vroiam decat sa merg acasa si sa ma joc. Lumea virtuala ma acceptase asa cum eram, acolo eram cineva, eram ca si Dumnezeu in lumea mea. Ma simteam bine acolo insa nu am observat ca de fapt imi pierdusem incetul cu incetul viata mea reala. In viata mea a existat Dumnezeu insa nu asa ca El avea ceva de spus sau ca eu L-as fi ascultat ci mai degraba era acolo pentru ca eu Il suportam, Ii permiteam sa fie acolo.Totusi Dumnezeu a avut rabdare cu mine.

La un moment dat am inceput sa ma gandesc serios la viata mea si doream sa mi-o schimb. Vroiam sa sa schimb ceva, asa nu mai puteam trai. Am inceput sa merg la intalniri cu crestini si incetul cu incetul am inteles ca trebuie sa fac un nou legamant cu Dumnezeu. Trebuia sa iau o hotarare: vreau sa traiesc cu Dumnezeu sau fara El? Vreau sa ii dau inima sau nu? Imi dadusem deja inima Lui Dumnezeu la varsta de 8 ani, insa doar pentru ca si ceilalti copii de la ora de copii in biserica facusera acelasi lucru.

La 16 ani insa m-am hotarat sa traiesc cu Dumnezeu. Imi ajunsese cat traisem intr-o lume care nici macar nu exista. M-am botezat si viata incepea sa ia un decurs normal. Am cunoscut noi prieteni si totul mergea parca inspre bine. Totusi in viata exista probleme si cum au aparut ceva probleme in viata mea am dat bir cu fugitii si m-am refugiat din nou in lumea mea virtuala.

Eram din nou acolo unde puteam sa iau hotarari doar apasand un buton si unde puteam sa imi descarc toata mania pe care o aveam impotriva cuiva. In combinatie cu Counter Strike, rock si punk m-am scufundat si mai adanc in lumea de dinainte. Luptam impotriva „oamenilor“ si ma simteam bine cand ii omoram si cand eram mai bun decat ei.

Dumnezeu vedea toate aceste lucruri, toate sentimentele mele si mi-a aratat ca nu este bine si viata in care eu traiam nu era una reala. Asa m-am hotarat la varsta de 20 de ani sa plec de acasa. Eram la capatul puterilor mele. Eram singur si nu stiam ce sa fac. Ma gandeam la sinucidere. Odata chiar m-am asezat pe marginea ferestrei si vroaim sa sar insa nu am putut sa o fac. Pierdusem totul, prietenii, familia, eram singur singurel.

Insa Dumnezeu nu m-a lasat si in dragostea Lui a intins mana spre mine ca sa imi dea ajutor. Mi-a venit in minte o familie pe care o vizitasem cu cativa ani in urma. Eram in fata unei hotarari: ori recunosteam inainte Lui Dumnezeu ca esuasem si ca tot ceea ce am incercat sa fac singur se dusese pe apa Sambetei ori…m-am hotarat sa ma incred in Dumnezeu pentru ca stiam ca singur nu as fi reusit, ci as fi esuat la nesfarsit.

M-am mutat 700 de Km departe de locul natal la familia de care am povestit anterior. Aceasta familie m-a primit in casa lor si m-au acceptat asa cum eram. Am mers din nou la scoala si am invata o profesie pe care o voi termina in cateva saptamani. Hotararea de a-mi incredinta viata Lui Dumnezeu nu am regretat-o niciodata. Binenteles ca am mai avut probleme cu vechea mea viata insa de fiecare data cand gresesc ma duc la Dumnezeu ca si copilul sau si imi cer iertare, si stiu ca el ma iarta si ma primeste. Asta este cea mai mare minune pe care am experimentat-o vreodata.