Florin Călinescu - Odiseea unui copil orfan

Cei mai mulți se nasc într-o familie, dar când mi-am deschis mai bine ochii de fapt eram într-un orfelinat.

La aproximativ 3 luni si jumătate aveam să fiu abandonat într-o creșă unde gălăgia, foametea, frica erau prezente. Când aveam nevoie mai mare de cineva care să îmi ofere protecție, dragoste, siguranță, mi-am dat seama că viața mea nu este ceea ce trebuia să fie. Nu eu am ales să mă nasc în lumea aceasta, dar a trebuit să accept că sunt parte din ea.

La vârsta de 7 ani o dubiță comunistă a parcat în fața porții creșei. În următoarea oră nu mai eram acolo. Împreună cu 30-40 de copii eram duși la un orfelinat unde aveam să petrec următorii 11 ani.

Ce-a urmat e de nedescris. Parcă era iadul pe pământ. Viața din orfelinat nu era cu nimic mai deosebită decât cea dintr-o închisoare comunistă. Aveam parte de aceeasi mâncare searbădă,  apă clocită, de aceeași îmbrăcăminte slabă, aveam parte de condiții inumane, improprii; ne îmbolnăveam foarte des din cauză cu nu ne hrăneam bine.

Educația era precară, iar asta m-a afectat pentru tot restul vieții. Eram izolați undeva în afara orașului undeva la 23 km unde nu puteam fi controlați. Eram expuși la atâtea abuzuri fizice, emoționale. Cei care trebuiau să aibă grijă de noi, dascălii nostri se refugeau în cancelarie de frica “celor mai mari”

Asistații, asa cum erau numiți băieții cei mari care in fiecare seară ne persecutau…îmi aduc aminte când într-un club din orfelinat, într-o cameră eram înghesuiți toți acolo si, unii erau bătuți crunt, în mod deosebit țiganii. Abuzurile fizice, agresiunile verbale; toate acestea erau elemente prezente zilnic în viața noastră a fiecăruia…Lucrurile acestea ca și copil să le observi, e catastrofă emoțională cumplită.

Toate acestea au fost tabloul vieții mele într-o perioadă de cinci ani…cinci ani de întuneric…Au fost momente în care mă uitam la mine și nu vedeam decât un om fără perspectivă, fără scop, fără valoare, mă vedeam atât de inutil. Dintr-o dată am devenit agresiv, m-am refugiat în minciună pentru că vroiam să-mi ascund trecutul dureros. Am început să-mi urăsc părinții, să-i urăsc pe cei care m-au bătut, care m-au agresat. Nu mai îmi doream nimic…de fapt nu mai aveam nici un motiv pentru care să trăiesc.

La vârsta de 14 ani a venit revoluția; Imediat după revoluție o expansiune a mișcării religioase a avut loc în Romania. Erau tineri din diferite biserici care venea și vizitau orfelinatele la rând. Prezent fiind într-o vacanță de vară în orfelinat, am observat un grup de tineri care au venit în vizită la copii. I-au adunat pe cei mai mici si i-au dus în club; haideți să cântăm și să vă citim ceva despre Dumnezeu.

Am participat și eu la una din aceste întâlniri și am fost plăcut surprins să îi ascult pe acești tineri. Atât de pasionați erau de ceea ce cântau, de ceea ce vorbeau. Despre felul în care Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său pentru noi, copiii orfani;

M-am simțit stârnit, răvășit, bulversat…cum adică a venit Fiul lui Dumnezeu, Isus să moară pentru mine…? Eu ce caut aici atunci? De ce ai îngăduit să mă nasc în condițiile acestea și să ajung în orfelinatul acesta cumplit? Insă, am privit obiectiv și cu toată sinceritatea am stat și m-am gândit: dar dacă Dumnezeu există și El chiar mă iubeste? Dacă Dumnezeu are un plan deosebit cu viața mea în ciuda trecutului meu? Disperarea care făcea parte din viața mea n-a făcut altceva decât să mă împingă spre cineva care să mă scoată din necazul acesta. Si cine putea să fie altcineva decât Dumnezeu

Momentul întoarcerii mele la Dumnezeu a fost un moment spontan, a fost unul natural. Dumnezeu este Tatăl orfanilor și îngrijitorul văduvei. Când am citit aceste lucruri în Biblie am spus: Wow…Dumnezeu – Tatăl meu? Dumnezeu deasupra mea în toți acești ani? Am privit obiectiv în trecutul meu și pot spune cu certitudine că Dumnezeu este Tatăl meu. 

Sursa: mystory.me

FOTO antena3.ro