Uciderea bebeluşilor ar trebui permisă, potrivit unei reviste britanice

Părinţilor ar trebui să li se permită să-şi omoare bebeluşii dacă doresc asta, pentru că această practică nu diferă cu nimic de avorturi, se precizează într-un articol publicat în Journal of Medical Ethics, publicaţie prestigioasă condusă de profesorul de origine română Julian Săvulescu, directorul Centrului Oxford Uheiro de Etică Aplicată.

Bebeluşii nu sunt persoane în toată puterea cuvântului şi un au un “drept moral la viaţă”. Astfel, păriniţii ar trebui să aibă dreptul să-şi omoare bebeluşii dacă doresc asta.

Acestea sunt ideile de bază dintr-un articol apărut în Journal of Medical Ethics, publicaţie prestigioasă condusă de profesorul de origine română Julian Săvulescu, directorul Centrului Oxford Uheiro de Etică Aplicată, potrivit telegraph.co.uk.

Cei doi cercetători au argumentat că statusul moral al unui nou-născut este echivalent cu cel al unui fetus. Nici unul dintre aceştia n-ar avea caracteristicile care îi conferă unui individ dreptul la viaţă. În loc să fie persoane în toată puterea cuvântului, aceştia sunt persoane potenţiale.

Autorii susţin că avorturile făcute după naştere (adică uciderea bebeluşilor) ar trebui permisă în toate cazurile în care sunt permise şi avorturile, nu doar în cele în care copiii se nasc cu malformaţii. Giubilini şi Minerva au oferit ca exemplu copiii născuţi cu sindromul Down, punctând că numai 64% dintre cazurile de copii născuţi cu sindromul Down sunt identificate cu ajutorul testelor prenatale. Odată născuţii copiii, părinţii nu pot decât să-i păstreze, iar asta reprezintă o “povară inacceptabilă” pentru familii şi pentru societate.    Sursa: realitatea.net

Tot omul care vine în lume poartă în el pecetea chipului lui Dumnezeu, care face din el o persoană unică şi irepetabilă, plină de mister, o fiinţă ireductibilă la lumea materială şi având un destin veşnic. Viaţa persoanei umane este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, iar această viaţă începe în momentul conceperii, al apariţiei embrionului viu. Din acel moment, omul este „suflet viu”, adică persoană care poartă în sine chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu şi este chemată la viaţa veşnică. De la concepere până la naştere şi apoi până la sfârşitul vieţii pământeşti, omul creşte, se maturizează şi se împlineşte în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii săi, iar după moartea trupului, sufletul omului rămâne viu, având conştiinţă şi memorie spirituală, întrucât este chemat la viaţa veşnică.