Iertare totala

Ma aflam in camera intr-o stare intre vis si realitate. In camera nu era nimica altceva decat un perete plin cu fisiere ce imi aducea aminte de fisierele asezate in ordine alfabetica sau tematica de la biblioteca.
 
Totusi, aceste fisiere care acopera peretele de la dreapta la stanga, de sus pana jos cat cuprinde peretele, aveau scrise pe ele alte insemnari.
 
Pe cand ma uitam mai atent la ele, mi-a atras un fisier atentia pe care scria: „Oameni pe care i-am placut“. Am luat fisierul si l-am deschis si am inceput sa citest numele care erau inauntru. Socat de faptul ca cunosc toate persoanele care erau scrise acolo am inchis repede fisierul respectiv. Deodata fara sa imi fi spus cineva ceva, stiam unde ma aflu. In aceasta camera goala se afla un sistem perfect in care toate detaliile vietii mele erau memorate.
 
Fiecare moment din viata mea era acolo inregistrat. Fie lucruri mari sau mici. Nu cred ca creierul meu ar fi in stare sa inregistreze deodata toate acele informatii din camera.
 
Curiozitatea si mirarea m-au impins sa deschid fisierele unu dupa altul si sa citesc ce se afla in ele. Unele mi-au adus aminte de momente placute din viata mea. Altele dimpotriva m-au socat si un sentiment de rusine m-a cumprins incat m-am uitat in spate daca nu cumva ma urmareste cineva.
 
Titlurile fisierelor variau de la sitatii total normale pana la situatii ciudate din viata mea: „Carti pe care le-am citit“, „Consolare pe care am oferit-o cuiva!, „Cuvinte grele pe care le-am aruncat fratilor si surorilor mele“, „Bancuri la care am ras“.
 
Unele erau atat de bine redate incat m-a izbucnit rasul.
 
La altele a trebuit sa plang: „Lucruri pe care le-am facut la manie“, „Blesteme pe care le-am rostit in gandul meu impotriva parintilor mei“.
 
Nu ma puteam opri in a ma mira despre aceste fisiere si despre continutul lor. Unele aveau mai multe foi in ele decat as fi vrut. Altele contineau mai putine decat as fi asteptat. Am ramas uimit de lucrurile pe care le-am facut sau pe care nu le-am facut in viata mea. E posibil ca eu sa fi umplut aceste fisiere in cei numai 17 ani din viata? Si totusi fiecare fisier continea ceva adevarat din viata mea. Fiecare foie din fiecare fisier era scrisa de mana mea. Fiecare foaie continea semnatura mea.
 
Ceva curios s-a intamplat cand am dat de fisierul: „Muzica pe care am asculatat-o“. Pe cand l-am deschis sa citesc ce era inauntru, foaia care era inauntru parca nu se mai termina asa ca dupa mai multe clipe de incercare zadarnica de dat de capatul foii am renuntat si totodata m-am simtit rusinat de calitatea proasta a muzicii pe care am ascultata si de timpul pe care l-am pierdut ascultand muzica respectiva.
 
Am descoperit alt fisier cu numele: „Ganduri murdare“ si cu tremur l-am deschis. M-am temut ca si foia dinauntru va fi fara capat asa ca nu am incercat sa o scot ci doar sa citesc putin si am ramas uimit de cat de detaliate si cu lux de amanunte erau redate gandurile mele. M-a cuprins teama la gandul ca si astfel de ganduri au fost scrise si inregistrate.
 
M-a cuprins un sentiment de umilinta si manie. Mi-am data seama ca nimeni nu tre sa afle vreodata de aceasta camera si de aceste fisiere, trebuie sa distrug toate aceste foi scrise cu lucruri din viata mea.
 
Zis si facut: am deschis un fisier cu gandul sa arunc toate foiele pe podea si sa le nimicesc dar desi tine-am fisierul cu susul in jos totusi nici o foaie nu cadea pe podea.
Incercarea nereusita de a distruge aceste fisiere m-a adus in pragul disperarii. M-am dat batut si am pus fisierul la loc.
 
Mi-am sprijinit capul de perete in timp ce ma cuprindea un sentiment de autocompatimire. In acest timp privirea imi cazu pe un fisier cu numele: „ Oameni carora le-am spus Evanghelia“. Fisierul respectiv era mai luminos decat toate celelalte, ca si cum nu ar fi fost niciodata folosit. Am deschis cu repeziciune fisierul si spre surprinderea mea nu am gasit decat o foaie foarte scurta pe care se aflau cativa oameni. M-a cuprins un sentiment de tristete si am inceput sa plang si sa tremur…nimeni nu trebuie sa afle despre camera asta, trebuie sa o incui si sa ascund cheia ca nimeni sa nu o gaseasca vreodata.
 
In timp ce plangeam am vazut cum El a intrat in camera. Ah, nu! Te rog, nu El. Oricine numa Isus nu. Fara a putea face ceva l-am privit cum a inceput sa deschida fisierele unul dupa altul si sa citeasca. Cu sufletul la gura asteptam sa vad ce reactie va avea. In timp ce il priveam am observat o tristete pe fata lui ce mi-a frant inima. Parca instinctiv luase exact fisierele cu lucrurile urate din viata mea. De ce trebuie sa le citeasca?
 
Dupa un timp de citit, s-a intors spre mine si m-a privit cu mila. Insa nu cu o mila care sa ma faca manios, ci privirea lui m-a facut sa imi plec capul in maini si sa plang din nou.
 
Vazand ca plang, Isus a venit langa mine, si-a pus pana pe umarul meu si desi putea sa imi reproseze atatea lucruri nu a spus nici un cuvant, ci doar a plans impreuna cu mine.
 
Apoi s-a dus la fisiere si le-a deschis si pe fiecare foaie si-a pus numele lui peste numele meu.
 
„Nu“, „nu“, doar atat am putut spune, in timp ce el isi pune numele lui, Isus, pe fiecare foaie. Nu se poate ca numele lui sa stea pe foiele mele.
 
Si totusi numele lui scris nu se mai putea sterge, era de culoare rosie si acoperea in intregime numele meu. Era scris cu sange. Cu o repeziciune de neinteles a semnat toate foiele din toate fisierele din camera, dupa care a revenit langa mine.
 
Apoi si-a pus din nou mana pe umarul meu si mi-a soptit: „S-a terminat“
 
Aceasta compunere apartine unui adolescent de 17 ani care a scris aceste cuvine pentru o intalnire de adolescenti.
 
La cateva ore dupa ce a scris acasta compunere Brian a murit pe cand se intorcea acasa de la un prieten.
 
Familia sa a inramat aceste cuvinte si le-au pus alaturi de celelalte tablouri ale familiei. Mama lui a facut urmatoarea afirmatie: „Dumnezeu a ingaduit ca noi sa gasim aceasta compunere si sa o publicam“. Ea si sotul ei au aceeasi convingere ca si fiul lor, aceeia de a face tuturor oamenilor cunoscut ca exista viata dupa moarte.